Tot ce-ţi cer e să te uiţi la videoul acesta. Nu e nevoie să comentezi, doar dacă simţi ceva special sau poate chiar invers =). It will help, I promise!
Your secret from Jean-Sebastien Monzani on Vimeo.
Category Archives: colors of rainbow – mood
acum…
We are always getting ready to live but never living. ~ Ralph Waldo Emerson
Nu vreau să fiu rea, promit, şi nu trebuie să o luaţi în sensul trist.
E foarte aiurea şi nedrept cum o boală incurabilă îţi transformă viaţa, ţi-o dărâmă sau poate te face să o preţuieşti cu adevărat, să o trăieşti şi să faci lucruri pe care nu le-ai mai făcut, pentru că… nu ai nimic de pierdut. Nici noi nu avem. Cam despre asta e vorba în cele mai triste filme pe care le-am văzut în ultimul timp, dar care te fac să vezi lucrurile altfel:
Nu poţi să rămâi la fel după ce îl vezi. Sarah îşi trăieşte viaţa intens; nu după cum standardele altora. Are cancer, şi puţin timp de rămas în viaţă. Primul meu film preferat.
De data aceasta, cel care te emoţionează şi te face să zici life’s too short, i got to live it now e un băiat de nici 17 ani. Love is a force you can’t control. Nu mă aşteptam să fie aşa impresionant, sincer. * văzut la recomandarea lui cristi.
“So often we don’t say ‘I love you’ because we fear losing someone,
but more often, we lose them because we fear saying ‘I love you.’”
Le recomand eu. + cartea Cadoul de Cecelia Ahren.
Trailerele:
bye-bye, blogule!
Nu mai am ce să ofer. Încercam să fac din blogul ăsta un living-room luminos, spaţios, unde să mă simt la fel de bine ca într-o dimineaţă luminoasă albă. Câteva tablouri, câteva cd-uri cu melodii, câteva citate, câteva idei repetate până vă săturaţi, câteva palete de culori gri pentru zilele în care nu pot să fac nimic, câteva algocalmine pentru a trece peste acele zile… şi atât. Credeam că e ceva frumos. Bine, încă mai cred că era ceva frumos ce puteam oferi.
Doar că acum nu mai simt atâtea lucruri frumoase. :(
Şi trebuie. Damn-it, I’m still a child, şi oricât aş crede în teoria proprie cum că Nu vreau să depind de nimeni pentru fericirea mea, câteodată nu funcţionează!
Câteodată lucrurile trebuie nuanţate mult mai mult, căci un tablou anost mă derutează, plictiseşte şi lasă fără emoţie. Câteodată trebuie să arunci o cu pensulele pline de culori puternice pe pânză, căci aceleaşi nuanţe terne sunt plăcute la început, dar mai apoi se transformă într-o aşteptare asemenea unui sirop amar de tuse.
Gata cu literatura şi limbajul metaforic!
So, this is it.
Până Alle finds the beauty in every little thing, se simte shining like a light white morning & simte ceva frumos blogul e închis.
Poate dura o zi sau două, o săptămână, o lună sau un an.
>:D< bye-bye
P.S: ăsta da motiv pentru o pauză…
P.S.2: de preferat fără comentarii siropoase şi laudative, pls!
titlul a fost răpit de un brontozaur
Aş vrea să pot colecţiona oameni deosebiţi & speciali. Să-i pun într-un fel de ierbar şi să rămână forever acolo, astfel că atunci când am nevoie de ei să dau pagina şi să-i găsesc.
În ultimul timp am avut aproape de mine atâţia asemenea oameni-minunăţii încât sunt într-un fel de şoc. E frumos şocul ăsta, dar cumva ameţitor şi mă face să fiu irascibilă (căci deobicei asta fac, la început, şocurile cu mine). A fost bine şi sper să fie în continuare bine deşi mă tem. Şi când mă gândesc că tot binele ăsta depinde de nici 2 persoane, mă simt a naibii de dependentă.
Asta e.
