Astăzi simt nevoia să scriu, să scriu pentru mine. Astăzi nu am chef să fac tipologii despre fete şi băieţi sau să vorbesc despre relaţii, pentru că ştiu că majoritatea cuvintelor scrise acolo au fost turnate doar ca sa ies cu bine la liman, şi să zâmbesc în sinea mea cu superioritate în timp ce încercam să-mi ascund ochii uşor umeziţi și să ignor durerea aceea pe care o simți când ți se strânge stomacul și nu mai poți să respiri.
Adevărul e că cel mai greu mi s-a părut să fiu eu, pentru că eu-l meu nu era un eu de care să-mi placă deplin. Aşa că răscoleam cu privirea în jur şi ajungeam, după lupte interioare, să îmi spun că eu sunt în fel şi chip… şi purtam pe umeri cu mândrie faptul că eu în sinea mea sunt de gheaţă şi intangibilă şi cu o inimă ce nu poate fi frântă şi cu teoria că sentimentele nu sunt altceva decât o reacţie chimică. Şi aşa găseam cel mai uşor confortul, confortul de a nu lega ataşamente şi de a nu dezamăgi dacă nu răspund în cel mai călduros mod la ataşamentele ce mi-ar putea sta în calea… unei imagini închipuite de mine. Într-un final am ajuns să mă accept şi să mă iubesc, căci nu mă am decât pe mine, restul vine şi pleacă.
Adevărul e că sunt complicată, şi naivă, şi simt mult şi totuşi uneori incredibil de puţin, şi sunt incredibil de puternică şi statornică şi mă aprind uşor la orice nedreptate, principii încălcate sau imoralitate, şi cred, mai presus de orice, în bine, şi în izbânda binelui. Şi adevărul e că am ajuns cu foarte mare greu şi tristeţi nenumărate şi lacrimi uneori, să urmez firescul drum de a-ţi face curăţenie în viaţă şi de a trece peste cei la care ţii şi te tratează cumplit de oribil sau cu o indiferenţă glacială. Dar am ajuns până la urmă la liman, şi cred că aşa e viaţa: oamenii fără coloană vertebrală stau cu oamenii fără coloană vertebrală, cine se aseamănă se adună.
Şi adevărul e că am întâlnit puţini oameni frumoşi, dar cei pe care i-am întâlnit mi-au devenit îngeri, căci tot ce e bun şi luminos şi radiant în mine există doar datorită faptului că au trecut, cândva, prin viaţa mea.
Lumea mea e altfel, deşi trăiesc cu picioarele pe pământ şi mă enervează cumplit dacă se crede altfel. În lumea mea sper ca toţi să simtă vibraţia unei voci calde şi frumuseţea veşnică a unui zâmbet, privirea caldă şi de care nu te poţi teme, în lumea mea există vise şi speranţe şi oameni ce şi-au urmat visele şi acum sunt bătrâni şi poartă un zâmbet molcolm şi fără regrete, în lumea mea există iubiri adevărate ce vor învinge orice ca să se îndeplinească, şi totul e natural, şi totul e adevărat.
Aşa că astăzi am scris doar despre mine, şi astfel pot să închei cum se cuvine, şi să sper, să sper, să sper la nesfârşit, în bine…
i pentru standardele mele de clasa a IX-a, gătesc pentru prima oară în viaţă (cu adevărat), fac cumpărături fără să caut ceva anume, nu mai aştept nimic de la nimeni, nici un telefon, nici o vorbă, pentru că sunt mai mult decât mulţumită de tot ce am primit (şi Doamne, cât de bine e să nu mai ai aşteptări dintr-astea!), îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate astea, mi se dezvoltă o manie ciudată de a corecta greşelile de gramatică şi de sens şi de ortografie şi semne de punctuaţie fără nicio logică, încerc să mi-o reprim ca să nu mă transform într-un vulture cu ochelari de profesoară ce nu vede în faţa ochilor lui decât să facă lucrurile să fie perfecte, simt acea căldură în inimă şi teamă îmi e că nu are legătură cu reacţiile chimice ce se petrec în corp, mă comport câteodată ca un robot sau ca mark zuckerberg în the social network (doar aşa, ca atitudine nonşalantă), însă mă trezesc în fiecare dimineaţă pe o lumină albă-aurie, aşa cum îmi place mie, aud păsărelele cântând şi privesc oleandrii din grădină şi mă simt ca într-un fel de vară ce îmi e foarte foarte pe plac.
Avem o persoana, e a noastră, şi ştim că nu ne-ar trăda sub nici un chip, căci e un fel de stâlp viteaz, adânc înfipt în pământ, ce nu poate fi clintit nici la cea mai straşnică bătaie de vânt, un stâlp al, fără să sune romantic, fidelităţii. Nu e ea persoana de care ne depinde ziua, căci e mare amalgamul de persoane din viaţa noastra. Dar e cea care, atunci când te simţi singur, şi Doamne! cât de singuri suntem uneori, e acolo, şi te mângâie şi îţi zâmbeşte înţelegător şi ştii că atunci când te simţi al naibii de singur, defapt nu eşti chiar de tot, căci poţi să o chemi la un pahar de vin roşu pe post de paracetamol. O consideri ceva obişnuit în viaţa ta, îţi poţi spăla rufele de faţă cu ea şi poţi să îi apari în faţă chiar şi când porţi tricoul larg şi ponosit al bunicului, poţi să o iei chiar la rost uneori – îţi permiţi, doar ea e oricum a ta, ţi-e oricum prietenă, căci te iubeşte şi ştie că nu-i vrei nici un rid trist pe faţă, chiar dacă o răneşti, chiar dacă faci abstracţie de ea în zilele bune (căci alea sunt ocupate şi dedicate altor persoane, cele pe care trebuie să le impresionezi), şi nu o suni, şi nu o întrebi ce mai face, şi refuzi să-i dai împrumut fularul tău ce-i place atât, căci crezi, şi ah, ce stupid poţi fi, că va fi acolo pentru totdeauna, că va fi acolo atunci când te hotărăşti, printr-o conjuncţie miraculoasă a stelelor, să nu mai fi nepăsător sau răsare dintr-o dată în sufletul tău soarele mărinimiei şi îţi găseşti spaţiu în agenda ta încarcată cu nimicuri pentru a vă întâlni să beţi vin fiert şi să mergeţi undeva unde se văd bine stelele şi să luaţi singure trenul să plecaţi nu ştiu unde, şi să vă întâmpine acasă la ei când aveţi 30 de ani.
