Tudor stă la pieptul mamei lui. Are ochii închişi, doarme, şi chipul îi e liniştit. Îi ating năsucul mic şi delicat, mângâindu-i-l un pic cu degetul. E uimitor cum poate dormi fără să-l tulbure nimic.
Şi, dintr-o dată, aşa din senin, zâmbeşte.
E un zâmbet care îi schimbă toată înfăţişarea şi împrăştie lumină. Zâmbeşte larg, liniile gurii lui îndreptându-se către urechi. Zâmbeşte cu ochii închişi.
Şi mi s-a parut ceva aşa de ciudat! Adică, de ce zâmbeşte? Ce ştie el, la 3 zile pe care le are despre viaţa asta astfel încât să zâmbească? Nici măcar nu a văzut minunăţiile din jurul lui, nu a simţit nici mireasma florilor, deci nimic din chestiile alea pe care unii le îndrugă că ar putea fi motive să fim fericiţi. Nu a luat nici 10 la şcoală, nu poartă nici cele mai de firmă haine. Nici nu a primit vreun cadou, nici nu a cerut ceva şi acum i s-a adus, pe tavă. Nu era nici măcar în casa lui, cu n camere.
Pur şi simplu, se simte fericit.
Pentru că era lângă nişte persoane care îl iubeau, pentru că a simţit atingerea unui om. Atât.
A zâmbit şi prin zâmbetul lui a împrăştiat lumină, ingenuitate, candoare. Aşa, ca îngerii cei buni, ca îngerii păzitori prin blândeţea şi bunătatea lor.
That’s a lesson for me.
P.S: De abia aştept să-i fac poze când zâmbeşte. Jur, n-aţi mai văzut aşa ceva în viaţa voastră, e o splendoare!
