jurnal de vară


 (panoramă Viena)

vara la 17 ani.

  • cea mai extraordinară experienţă din viaţa mea – o lună la Viena.
  • cele mai dragi prietene ale mele, alături de care am început împreună fericite, vacanţa, şi alături de care am sfârşit-o, cu inimile bătând la unison, frânte…
  • cu iubitul şi bunul meu prieten.

Dar să încep cu Viena!

Există în Viena nişte cursuri de limba germană, chiar la Universitatea din Viena.  Eu am studiat pe clasa a 5-a în particular, pentru că mama mea s-a gândit că e bine să ştii o a treia limbă în ziua de azi, însă am reluat doar pe clasa a 10-a.

O lună de zile în Viena, doar eu şi prietena mea bună Ale, a însemnat în primul rând o experienţă a independenţei. O lună fără părinţi, în care trebuie să te gospodăreşti şi să nu te pierzi într-un oraş de 2 milioane de locuitori şi câteva sute de mii de turişti, în condiţiile în care tu vii dintr-un oraş cu 60,000 de oameni, să înveţi să mergi cu metroul (mie mi-a luat ceva vreme să mă prind care în ce direcţie merge), să ai grijă de tine însuţi… genul de independenţă pe care o obţii, de regulă, când mergi la facultate, şi care te ajută să te maturizezi.

Oamenii

În Viena am dat faţa cu oameni mai puţin politicoşi şi dispuşi să te ajute. Ştiu că poate nu e drept şi Ale mă va certa poate pentru nemulţumirea asta care mă bântuie mereu, dar mie nu îmi plac austriecii. Politeţea lor consacrată – în primul rând, rareori am simţit-o, iar în al doilea, mi se pare de o ipocrizie luxuriantă. Sictirul chelnerilor te face să te întrebi cu ce ai greşit. Dar nu aşa sunt toţi. Folosesc scuza asta ca să nu credeţi că sunt homofobică sau am prejudecăţi. Sunt sigură că datorită stratificării sociale, cei muncitori de rând şi fără şcoală sunt acriţi şi nu reprezintă o companie plăcută, sau cel puţin mai plăcută decât  adunările lor în pub-uri unde beau bere multă şi joacă darts, iar elitele, cei cu şcoală, doctorii, bancherii, umblă eleganţi prin Viena aristocrată, merg la operă, teatru, şi îşi beau cafeaua în cafenelele hotelurilor de 5 stele, mai puţin călcate de turişti. Cu excepţia asiaticilor şi arabilor. Doar pe ei îi vedeai ieşind cu plase mari din magazine ca Louis Vouitton şi Chanel.

La cursuri am avut colegi din toate colţurile lumii: Iran, Puerto Rico, Venezuela, Spania, 3 din Rusia, 4 din Turcia. Cei din Rusia sunt destul de nemulţumiţi de regimul lor politic şi se simt total neputincioşi în a schimba ceva. Cică n-ai cum. Cei din America latină sunt veseli şi cu dansul. Ne-au scos în oraş să ne înveţe salsa. Turcii au fost cei mai mulţi, în toate clasele. Toţi colegii mei erau civilizaţi, din familii bune, la facultăţi de arhitectură sau pregătindu-se să fie admişi la Unversităţi din Viena.

Profesoara a fost în regulă. Glumea cu noi. Distantă, tipic. Nu am simţit nicio mare diferenţă între ea, şi profesorii români. Nu e ca şi cum austriecii ar avea antene sau cipuri implantante la creier. Sunt la fel de buni ca şi românii. Diferenţa e dăruirea, cred. Ale a avut un profesor exigent şi ce s-a dedicat mult elevilor.

Cursurile

În fiecare zi, cu excepţia weekendului, aveam cursuri de germană, de dimineaţa de la 9:15 (la austrieci, dacă se zice că ora începe la şi 15, atunci aceea e data reală. Când un eveniment e scris că începe la fix, la şi 15 începe cu adevărat). Se sfârşeau la 12. Apoi toată ziua o aveam liberă: să învăţăm şi să cutreierăm Viena.

La cursuri se vorbea doar pe germană. Nu pe engleză sau română. Dacă nu înţelegeai ceva, îţi explica tot pe germană.

Sinceră să fiu, la început nu înţelegeam nimic. Cam două cuvinte din tot ce zicea. Nici n-am făcut atât de multă germană la viaţa mea, şi şi nimerisem în urma examenului la un nivel mai sus decât eram eu cu adevărat. Ca să nu plâng de frustrare, îmi notam la sfârşitul caietului toate cuvintele pe care le auzeam şi nu le înţelegeam, iar apoi le căutam în dicţionar (foarte util e să ai dicţionar pe telefon, btw!). La sfârşitul lunii, înţelegeam aproape tot ce zice profesoara. Cred că te obşinuieşti uşor cu o limbă, o dată ce o auzi şi începi să faci legături.

Profesoara mea punea accentul pe vorbit. La fiecare lecţie ne cerea păreri şi ne întreba cum este în ţara noastra. Obiceiuri, superstiţii, respectul faţă de persoanele mai în vârstă… la voi cum e? Orele erau diversificate. În fiecare zi şi vorbeam, şi citeam, făceam şi gramatică şi ne corecta şi temele scrise, zilnice.

Cred că mi-ar fi trebuit încă un an, cel puţin, de ore în privat de germană în România, ca să evoluez cum am evoluat în luna aceasta la Viena. Nevoia te învaţă, în primul rând. Sper doar ca de acum să îmi fie mai uşor cu germana, la ore. Oricum, eu simt că e o diferenţă ca de la cer la pământ.

Dorul de casă, acomodarea

La început mi-a fost dor teribil de casă. Nu mă impresionase Viena, cu sinceritate. Unele cartiere periferice în care nimerisem le găseam (şi încă la găsesc) total dezagreabile. Cu părinţii comunicam prin Skype.

Dacă nu aş fi fost colegă de apartament cu Ale, aş fi intrat cu siguranţă într-o depresie de „vreau acasă”. Oricum am trecut prin astfel de pase proaste. Și vremea o nimerisem ca supărarea, cu ploaie și frig, iar eu aveam doar fuste și pantaloni scurți. La același nivel cu noi mai era o româncă din același liceu cu mine, Antonia, cu care am avut mare mare noroc și care ne-a ajutat și ne-a gătit și ne-a făcut griș cu lapte când avea vreuna dintre noi poftă de griș cu lapte, desertul copilăriei noastre românești.

În ultimele 2 săptămâni, sau ultima săptămână jumătate, însă, mă simțeam ca o localnică. Eram deja vieneză. Mă duceam pe centru să cumpăr napolitane Manner. Aveam cel mai delicios mic dejun din câte am mâncat vreodată, un iaurt delicios cu cereale și fructe, sau lapte de soia cu cereale, și neaparat napolitane Manner sau ceva dulce. Mă duceam la ore, apoi când ieșeam, mă pierdeam pe străduțele ce ducea spre centru, descopeream străzi noi și încărcate cu un aer nobil, cu restaurante drăguțe și cu magazine pe colț cu delicatese. Mă pierdeam pur și simplu și mergeam până mă dureau picioarele, și era o plăcere să ies de la ore și să merg așa fără o direcție anume. Apoi ajungeam la cămin, și învățam, dormeam, apoi ieșeam din nou.

Aș fi venit acasă doar pentru o săptămână, apoi m-aș fi întors cu plăcere încă un pic.

Dar n-aș veni aici la facultate. Îmi place Viena tare mult, dar n-am feelingul acela ca și când aș locui aici, timp de câțiva ani. Dar sunt sigură că, după, sau în timpul rezidențiatului, voi reveni și voi sta o perioadă mai lungă de timp aici :).

Să nu uităm de… MÂNCAREEEE!

Ceva deosebit

Din dorința arzătoare a lui Ale, am fost să-l vedem pe faimosul Hugh Laurie, cel ce-l interpretează pe Dr. House, și care și cântă melodii de prin anii ’40, la pian şi la voce. Într-o sală spectaculoasă, regală!

De asemenea, BON IVER.

Cel mai minunat moment din viaţa mea, concertul Bon Iver. Nu credeam vreodată că muzica poate să îmi transmită atâta emoţie şi trăire şi beatitudine. :) :) :)

Ce am vizitat

Expoziţia aniversară Gustav Klimt (la Hofburg), Palatul Schönbrunn, Muzeul Albertina (unde am văzut Monet, Renoir, Modigliani, Chagall, Picasso – în original !!!! :D ), Ale a văzut şi Praterul (eu nu m-am dus că mi-e frică de maşinăriile alea periculoase de distracţie), Muzeul Crimelor (nu-l recomand), Muzeul de Anatomie şi Patologie (foarte fain), Allgemeines Krankenhaus (AKH Wien) – spitalul lor, de-a dreptul extraordinar, Haus dees Meers.

(eu îmbrăţişând nişte pietre care cică sunt încărcate energetic)

Epilog?

Nu pot sfârşi încă şi oricât aş căuta, nu pot aşterne epitaf peste experienţa mea vieneză. Vara aceasta a fost una ce a avut o poveste.

Şi o lecţie, sper. Că trebuie să ţintesc sus. Şi să nu mă tem.

Din toamna asta va începe o altfel de viaţă pentru mine. Ore, studiu, doi fraţi micuţi, o clasă nouă, un suflet cald şi bun care de un an de zile e alături de mine, un dor pe care-l simt de pe acum de prietenii mei, un sacrificiu care sper să se merite… Oricum, nu va exista timp de tristeţe sau posomorâre. Toamna e anotimpul meu preferat. Nicicând soarele nu se oferă cu mai multă splendoare şi nu transformă tot ce atinge în aur!

Alte poze, de asemenea unele în care Ale e deosebit de frumoasă

(Ale fugând după Frantz al ei, la câteva sute de ani distanţă de când era ea prinţesa Sisi)

(Flori cumpărate de la taraba de pe colţul Josefstadter Strasse)

şi în final eu.

O toamnă luminoasă să avem !!!!

O părere la “jurnal de vară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: