Viața mea ca o operă de artă


Pe clasa a IV-a, mama mi-a adus de Moș Crăciun o carte despre Renaștere. După vacanță Doamna Învățătoare ne punea pe toți să spunem ce ne-a adus Moș Crăciun. Colegii spuneau dulciuri, pantofi, mp3, etc. Eu parcă mă simțeam deja pe un alt calapod, mai sus spiritual, pregătită să rostesc: o carte, Renașterea. Știam că nici un copil nu va știi la ce se referă (nici eu nu prea știam până atunci) și am întrebat-o pe mama din timp dacă doamna învățătoare știe și mama mi-a confirmat „sigur că știe”.

Și dintr-a patra până printr-a 9-a eu am fost cu Renașterea. Citeam cărți despre Michelangelo și da Vinci și iubeam Pieta lui Michelangelo și răsfoiam albume de artă pe care era imprimată pe câte două pagini scena aceea celebră din Capela Sixtină. Acesta a fost începutul vieții mele. E ca un pilon :)!

Crearea lui Adam, Michelangelo

Crearea lui Adam, Michelangelo

Pe a 9-a cam așa am descoperit Impresionismul. M-am situat bine cronologic, nu? Monet și cu ai lui nuferi, cu ale lui grădini… Cezanne, Degas, Renoir, Sisley… Nu doar că predominau francezii, dar tablourile impresioniste exprimă, după mine, pace și frumusețe și puterea de a observa viața în a ei splendoare în orice moment. Natură multă, portrete cu chipuri perfecte, angelice, de o frumusețe stereotipică.

Îl iubeam pe Monet, până când am fost la Orsay și Renoir mi-a impresionat retina mai mult. Așa am simțit atunci.

Acum când privesc un tablou impresionist…nu mă mișcă nimic. Iar când privesc oameni pozitivi și fericiți pe chestii banale și mărunte (exact cum eram eu până acum) nu mă încarcă decât un sentiment de „inca un om atât de diferit de mine” și, în fine, nu mai agreez prea mult asta.

Clifftop Walk, Monet

Pentru că viața nu înseamnă să stai să privești ce e în jur, să te bucuri naiv și să-ți trăiești într-un soi de ignoranță, în coconul tău confortabil cu lucruri mici și drăguțe și frânturi de semi-docție, de încercarea de a dobândi un statut de om cult, de a oferi zâmbete la toți și a vorbi tare și mult despre banalități fericite. Așa cred că eram și eu. Omul super optimist, mereu zâmbind, pentru că mă bucuram de tot ce vedeam și trăiam cu ochișorii închiși.

Pentru că atunci când deschizi ochii, nu mai poți să fii la fel de fericit. Nu poți trăi suportând toată suferința aceasta ce e în lume. O simți că te apasă. O simți că râde batjocoritor la falsa ta fericire, care nu e decât un optimism cronic sau o naivitate sau o stare de comfort placid și tâmp sau pur și simplu așa te-ai născut, asta e.

Viața pentru mine a devenit altfel. O simt altfel. Nu zic că e mai bine așa. E mai dureros, însă. E ca un strigăt mut, e ca ceva ce te sfâșie în interior mereu când privești în jur. Văd lumea ca fiind extrem, dar extrem de defectă.

Strigatul, Edvard Munch

Extrem de defectă e de fapt un diminutiv. Lumea asta e total întoarsă. Văd și nu-mi pot explica de ce banul e așa puternic și de ce viața umană se învârte în jurul lui, de ce el stârnește admirație și de ce sărăcia stârnește repulsie și pune în pericol viața oamenilor și de ce unii s-au născut într-un fel și alții în altul. De ce în Africa copiii sunt așa de nenorocoși și în România copiii sunt foarte mulți orfani și de ce Arhiepiscopia construiește de nu știu câte miliarde de euro o catedrală de care nu are nevoie nimeni și dau vina pe Dumnezeu și Dumnezeu e uitat chiar și de Crăciun când ne strângem toți unii la alții acasă să punem pe youtube muzica de la Kiss Fm, manele și alte lucruri de doi lei. De ce politica e așa coruptă, de ce chiar există corupție și birocrație și de ce depindem de niște superiori și de ce sistemul e așa și de ce nu putem găsi un sistem mai bun, chiar de am vrea să ne opunem.

Nu-mi dau seama de ce prieteniile nu dureaza, de ce nu primesc telefoanele pe care le astept, de ce oamenii dezamagesc, vorbesc urat, barfesc, ocarasc, isi schimba parerile dupa ceva ce au auzit de la altcineva, au prejudecati, nu fac nici un efort pentru cineva din jur, nu fac surprize, bucurii, asteapta sa primeasca, nu-si deschid inima, isi deschid prea tare inima si oricui…

Jeanne, Modigliani

Și în fine, în tot acest haos, am început să nu mă mai regăsesc decât în art nouveau, simbolism, expresionism, suprarealism.

Îmi provoacă o impresie. Mă mișcă, mă tulbură.

The lovers - Rene Magritte

The Lovers, Rene Magritte

Otto Dix

Richard Hamilton

Iar atunci cand simti ca nu apartii societatii, arta contureaza tot ce e frivol in ea. Poate formele par abstracte. Dar le prefer de o mie de ori decat redarii fidele a unei lumi si a unor oameni care nu-mi mai plac.

3 păreri la “Viața mea ca o operă de artă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: