mi-e dor dar ce mai contează acum


există dor de două feluri,

dar cel mai esențial: dorul doare.

Iar cel mai tare: mai ales când dorul nu va mai fi niciodată transformat în nedor.

Și are simptome.

Un dor te apasă în reprize: când tacit, insesizabil, de crezi că uiți, când cu forța unor miliarde de planete, ce te sfâșie și crezi că nu poate coborî mai adânc de atât.

O luptă grea se dă atunci când știi că nu mai ai cum să transformi absența în prezență. Ai fi nebun de legat să ai optimismul acesta, ai lua-o pe arătură crunt să crezi că o greșeala să mai poate repara (sau că vei fi înștiințat vreodată care e greșeala ta). Pur și simplu este. Dacă ai fi în metrou și ar trebui să cobori la stația Aviatorilor, dorul nu ar face altceva decât să blocheze ușile metroului și să meargă mai departe, rămânând un biet suflet claustrofob ce urlă din toți rănchiunii să fie eliberat, să coboare pe peronul fericirii.

Dorul este în trepte. În psihologie, se zice că tristețea trece prin fazele de Șoc, Negare, Furie, Depresie, Acceptare. Și dorul trece prin aceleași etape. Și dorul e tot un fel de tristețe, ce rămâne asemeni unei pete de vin pe o cămașă preferată: roșu, aprins, veșnic.

Când ești în șoc lumea te va găsi a naibii de iritant. Cauți disperat răspunsuri, întrebi în zeci de părți, sute de mesaje, nopți nedormite. Lumea nu va înțelege și va răsufla ușurată când vei redeveni normal. Ei vor fi răsuflat că au scăpat de stressul pe care îl provocai, tu vei rămâne fără răspuns, fără soluție.

Când negi ce se întâmplă te transpui de fapt într-un univers utopic, în care mecanismul uman de autoapărare te proiectează…

Furie… Personal furia la mine se îndreaptă către obiectul de dor, căci mereu e nevoie de 2 pentru a crea sau strica ceva. Aștept răspuns, aștept chemarea, aștept reîntoarcerea… Cum e posibil să nu vină, când totul era atât de bine? Într-o lume ideală când oferi iubire, primești iubire, când te oferi pe tine, primești acceptare, împlinire. Nu extaz, nu căuta extazul, beatitudinea, exuberanța, pasiunea extremă. Acestea se vor epuiza imediat, înainte de a te îndepărta de flacără, înainte să cadă primul picur de ceară. Dar dorul caută stabilitate. Nu îi plac graficele de la matematică, nu le-a înțeles niciodată, sinus, cosinus, tagentă, par impar, de ce. El are doar număr par și e un munte de iubire. Așa că dorul adoră sintagma din nou. Să îi spui dorului din nou, iar, mereu, încă, și mai e ca și când ai privi în splendoarea lui un Phoenix renăscând. Furia mistuie însă sufletul, îl pune pe jar și râde batjocoritor de starea-i umană, inferioară, incapabilă să renască.

Depresie. Lungă

Acceptare

Dor

Acceptarea nu e capătul dorului. El nu are capăt, el e acel 8 întors la 90 de grade.

Târziu.

Prea.

O părere la “mi-e dor dar ce mai contează acum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: