pareri despre ultima mea saptamana si viata la medicina si viata in general


Doua chestii despre care am ceva de zis, de la facultate:

    • cursul de prim-ajutor

chiar dacă are doar 3 credite, mi se pare cel mai important și interesant și fain curs dintre toate. Domnul doctor care ne predă e exact genul de profesor care merită să fie pe postul acela atât de important (nu numai de dascăl, cât și de călăuzitor al unor copii ce vor să devină cineva). Face ca totul să pară foarte logic, ne ține în priză, e incredibil de amuzant (habar n-am cum o face) și prin felul lui de a fi mi-a trezit în mine un uriaș respect și idealism față de ce înseamnă să fii doctor. Ce vreau să zic… La un moment dat povestea despre un caz cu o pacientă și spunea că a îmbătrânit 10 ani atunci că pacienta era să îi moară de două ori una după alta. Mi-am dat seamă că de fapt omul ăla se lupta cu moartea altora. Pur și simplu el încerca să facă ce știe și ce a învățat ca să nu facă omul ăla să moară. Adică moartea, the big deal ce ar putea sfârși totul pământesc. MOARTEA. Și asta face de câteva ori pe zi, de zeci de ori pe săptămână, se luptă cu iminența morții altora. HOW COOL poate să fie chestia asta? Cât de big deal? Fascinantă activitate pentru oamenii ăștia. Sincer eu nu am avut nici rude doctori și numai pe la medicul de familie am fost și nici la House si Greys nu m-am uitat foarte mult, așa că nu am venit la facultatea asta vrând să fiu doctor pentru că îmi imaginam cât de big deal și fascinant și extraordinari prin ce interprind sunt doctorii. Dar săptămâna trecută m-a lovit.

  • bioetica

Inițial am zis că e o materie de umplutură, ce nu își are rostul, ce e pusă numai să ne ia din timp când noi avem lucruri mai importante de făcut cum ar fi învățatul la anatomie. Dar nu e chiar așa. Cred că îi utilă bioetica pentru scopul ei de a defini oameni care acționează așa cum ar trebui. Cum ar veni, cunoștințele acumulate trebuie să fie dublate de un comportament care să nu ducă la incidențe de iresponsabilități, doctori ce refuză cazuri pe mofturi. Plus că urmează dezbateri despre vaccinuri, avort, și alte teme în vogă, care sper de data asta să nu fie utopice și fără sens ca în liceu și să aibă o bază atât științifică cât și filosofică sau cum i-o zice. Cadrul didactic pare foarte bine pregătit și mi-a dat impresia că filosofia nu e doar discuție despre fluturi, aberații și idei nepractice, cât are o aplicație ce poate îmbunătăți relația doctor pacient. Nu am reușit să exprim foarte bine, dar ideea e că aflăm chestii utile și cred că ajută la a fi un doctor corect și cum ar trebui dpdv moral (moralitatea meseriei).

Legat de ce am facut/vazut/trait nou în ultima saptamana:

  • Filmul De ce eu

Aș spune că e foarte realist și relevant pentru România și că trebuie să rămână în arhivele noastre pentru generațiile viitoare când poate lucrurile se vor schimba, să vadă cum e acum. Nu pot să mă pronunț însă total, căci vreau să aflu cât la sută e adevărat din ce se petrece în film. Vreau să vină Tudor Giurgiu și să îmi spună: acesta e adevărul, sau măcar acestea sunt faptele reale, adevărul încă nu îl știu, dar nu am mințit în așa mare măsură în film încât să îl romantizez și să nu mai fie mărturie a unui biet procuror, student bun, în căutarea dreptății, a cărui viață e distrusă din cauza unui sistem mizer.

Si ceva important pentru mine…

A fost și ziua mea acum o săptămână și câteva zile. Mulțumesc tuturor oamenilor care au fost atât de buni încât să își ia din timpul lor și să îmi ureze la mulți ani, live sau în scris, sau să îmi facă surprize, să organizeze chestii, să își ia din timpul lor și să fie alături de mine în aceasta zi! Mulțumesc mult! Mereu când e ziua mea e o zi specială. Mă simt ca și când chiar ii la propriu ziua mea, din 365 de zile pe an pe 26 februarie scrie în toate calendarele Ziua lui Alle Oancea și ziua îmi aparține mie.

Locul ăsta e un loc tare nesigur și înfricoșător. Atât oamenii din jur cât și unele evenimente pot să mă facă să vreau să mă închid într-un glob de sticlă în care să fiu doar eu și cei dragi mie și atât, perfect izolați de monstruozitatea din jur. Aș avea grijă de ei și le-aș arăta iubirea mea și i-aș feri de tristeți, ignoranță, sau orice ar putea să îi rănească nu numa fizic cât și în punctul lor sensibil. Uneori nu iau un glob propriu zis de sticlă, că îi imposibil no, am zis o fabulație. Dar mă izolez cât pot așa, cu capacitatea pe care o am eu în viața reală. De aia poate mi frică să merg la OSM și tabere și nebunii unde trebuie să cunosc oameni noi. Cei pe care am reușit să îi cunosc și să îi accept, și mai ales să îmi placă, apăi simt că îmi sunt absolut și inexorabil de ajuns. Din păcate nu reușesc cu a doua parte.

La 20 de ani sunt un om foarte liniștit. Atâta de liniștit de uneori mă gândesc că m-am lovit la cap, că nu se poate să stau cu nervii chiar așa de relaxați. Dar cea mai dragă a mea bunică are Alzheimer mult prea precoce pentru vârsta ei și cumva vreau să nu ajung și eu ca la 60 de ani să nu mai pot să vorbesc nimic inteligibil. E o tragedie. Și cred că un factor care a dus la această boală dramatică e și felul agitat și ușor stresat al ei. Nu vreau asta. Vreau ca și la 60 de ani să fac lucrurile la care visez eu acum, la 20. Sau cine știe cum or sta lucrurile atunci…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: