cum imi imaginez viata


IMG_1683

Viața asta îi un lucru extrem de ciudat, la care astăzi, în plină sesiune pre-anatomie, am cugetat eu dar nu atât de inteligent încât să fi gândit lucruri nemaispuse de alții. Dar viața asta îi ceva ce ne leagă pe toți, și e o telepatie între noi toți, indiferent că suntem din Botswana sau str. Paris din Cluj Napoca.

  • 1. și principalul motiv pentru care e ciudată e pentru că trece

Chiar trece. Indiferent de ce catastrofa ar avea loc, cât de frântă mi-a fost inima la un moment dat, ce am făcut și ce am greșit, ea trece. Știu că la un moment dat am fost foarte nervoasă pe cineva și voiam să mă duc să dau de pereți (la figurat) cu omul ăla (motivul era că mi-a furat sandwishul, dar am pus mult suflet în sandwishu acela), și Daiana mi-a spus o vorbă de-a bunicului ei… ceva de genul, că să aștept 2 ore, și de abia dacă și atunci sunt încă nervoasă să fac ceva. Sentimentele trec (bine, la psihologie ne-a spus că durează între săptămâni și luni). Nervii trec. Părțile din noi ce ne defineau o dată, se duc și ele. Totuși ceva rămâne.

  • 2. acel ceva e lucrul ăla pentru care merită să trăiești

Acum un an am fost cu prietenii mei la lansarea The Fault in Our Stars. E un lucru banal. Dar dacă privesc în urmă, îmi dă un very warm feeling și îmi amintesc ce emoționați am fost toți după, cum ne-am făcut poză cu biletele și a pus-o Teo pe twitter să i-o trimită la Ansel, cum m-a dus Ale cu mașina acasă și am prins un apus fain. Țin minte chestiile astea, dar nu mai țin minte ce s-a întâmplat la o zi sau două sau trei după. Adică știu doar că învățam pentru admitere, dar atât.

Ca studentă la medicină, mă confrunt cu o chestie (și cred că nu sunt singura). Cu uitatul. La anatomie avem multe informații de memorat. Că Artera cervicala ascendentă e medial de nervul frenic, că artera carotidă externa trece între stiloglos, stilofaringian și stilohioid. Și așa mai departe. Le învățăm, ca apoi să le uităm. Dar asta nu e nicio problemă, pentru că dacă vom avea nevoie mai târziu să ne amintim, avem unde căuta. Dar cu restul vieții, din afara învățatului, nu e chiar așa. Ce n-am trăit o dată, nu mai pot să stau să încerc să-mi reamintesc ceva ce nu s-a întâmplat. Paradoxul e că rămân totuși, iremediabil, momentele deosebite.

  • 3. și ce vreau eu de la viață

A uita nu e un lucru catastrofal. A nu avea ce să îți amintești e mai trist.

Sesiunea asta e o chestie foarte ciudată. Profesoara mea – un om genial – de chimie, cu care m-am pregătit pentru admitere, a zis o dată că medicina e pentru oameni robuști psihic. Cuvântul ăsta mi-a rămas în minte – robust psihic. Prima oara când am dat chix din cauza emoțiilor (adică înainte de prima sesiune) mi-am amintit ce a zis ea, și mi-am dat seama că da, trebuie să fiu robustă psihic ca să trec peste chestiile grele din viață. Să nu ajung naibii la nebuni, sau o sfrijită emoțional.

Totodată, depinde de unghiul din care privești viața. E cum ne-a zis o dată Florian… că atunci când abordezi chirurgical hipofiza, tu tot acolo ajungi, dar tehnica… sunt multe unghiuri de unde poți să o abordezi, adică să bagi țeava in craniu, mai pe românește. Dar depinde foarte mult totuși pe care îl alegi, că poți să ajungi foarte elegant la tumoare fără să distrugi alt țesut important din jur, sau poți să te bagi prin structuri care o dată lezate, pot face omul acela infuncționabil.

No cred că așa e și viața, ca o operație pe creier. E important unghiul și maniera din care o abordezi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: